Sarbatori Fericite!

Vreau sa va doresc tuturor celor ce treceti pe aici: Sarbatori Fericite cu cei dragi alaturi! Pe 24 spre 25 la 12 noaptea imi voi pune o dorinta. Se spune ca la o asa mare sarbatoare se deschid cerurile. Si voi multumi Celui de Sus pentru toate clipele si zilele frumoase petrecute anul acesta alaturi de cei dragi si pentru puterea pe care mi-a dat-o atunci cand am avut nevoie sa trec peste momente mai grele. Voi reveni desigur cu poze de la irezistibilul Craciun in familie.

In Parcul Manastirii e iarna ca-n povesti!

O plimbare prin curtea Manastirii este irezistibila indiferent de anotimp. Insa iarna nu mai fusesem. Este ca-n povesti. Nu suntem noi maestrii in poze, plus ca-s facute cu telefonul, dar eu cred ca se vede cat e de frumos. In plus e o atmosfera de liniste si de pace sufleteasca si de comuniune cu Dumnezeu. Sigur, cu conditia sa nu fie o mare sarbatoare... atunci totul devine urat: lume multa, galagie... Eu n-am mers niciodata la marile sarbatori, in schimb imi place sa merg in zilele obisnuite cand am senzatia ca acolo ma linistesc, ma relaxez, ma apropii de Dumnezeu, imi recapat puterile si increderea.

Irezistibilul Egipt

De fapt voiam sa scriu despre cum pentru mine iarna este irezistibila. Dar n-am gasit pozele corespunzatoare si mi-a fost cam lene sa le caut. Asa ca am trecut de la iarn a la extrema cealalta. In Egipt au fost cateva lucruri care nu mi-au placut: mizeria, tiganeala si mancarea. Insa trebuie sa recunosc ca m-as intoarce oricand. Mai ales la Sharm El Sheik... In ciuda chestiilor enumerate mai sus, Egiptul e totusi irezistibil.

Mar cu scortisoara...

M-am hotarat. Sunt preferatele mele de aceste sarbatori. Pfff...pe langa multe altele traditionale... Dar sa-mi revin: am descoperit acum vreo 2 saptamani ciocolata cu mar si scortisoara de la Heidi, din colectia Winter Venture. Mmmmmmmmmmm... chiar ma duce cu gandul la iernile din copilarie, cand nu aveam dulciuri prea multe, asa ca ai mei faceau seara mere coapte la cuptor. Mere aveam destule de la tara. Si le bagau intr-o tava la cuptor, presarate cu scortisoara. Doamne, cum mirosea in toata casa si apoi stateam si salivam uitandu-ma la ele pana cand se mai raceau putin ca sa le pot manca. N-am mai facut asa ceva de ani buni. De ce? ... ar fi mai multe raspunsuri, dar asta e. Am descoperit ciocolata aceasta care mi-a adus aminte de acele seri. Exista si versiunea cu portocale si scotisoara, dar preferata mea este aceasta cu mar. Si am mai descoperit si turta dulce de la Kaufland. Cu ciocolata si cu forme frumoase: inimioare, braduti, cizmulite, semiluni... imi plac mult cele cu roz...

Inca un brad!

N-am rezistat si ne-am mai luat unul. Dupa ce l-am impodobit pe cel artifical pe care ni l-am cumparat impreuna in anul in care am inceput relatia noastra (adica are valoare sentimentala, aici vreau sa ajung) l-am vazut si pe acesta la Practiker. M-am indragostit de el instantaneu. Am luat-o pe calea ecologismului in ultimul timp si de cativa ani refuz sa mai cumpar brad natural. De parca daca nu cumpar eu, de-aia nu taie ei... Dar in fine. Auzisem de bradutii astia la ghiveci. La cumparaturile din week-end-ul trecut am vazut braduti argintii in ghiveci la Bricostore. Frumusei, dar cam scumpi pt criza asta si in ghiveci maaaare. N-am luat. Apoi am mers la Parctiker si acolo i-am gasit pe acestia. Sunt molizi. N-am rezistat si ne-am luat si noi unul. 25 de lei am dat pe el. Nu e dragut? Mie imi place. L-am si chinuit putin impodobindu-l. Nu miroase el foarte tare a brad, ca doar e molid, dar poate totusi dupa ce se obisnuieste cu atmosfera din dormitorul nostru... :) Sper sa reziste si sa-l avem si anul viitor, eventual il mut intr-un ghiveci ceva mai mare.

Iepure la cuptor. Cu conopida! Mmm...

Iar ne-am facut de cap. Gastronomic vorbind. Ideea e ca ne-am propus sa mancam in fiecare saptamana conopida, brocoli, varza (pe rand, nu chiar toate 3 saptamanal)... cica-s sanatoase. Poate ne transformam in iepuri. Pana una alta insa, iepurele l-am mancat. Cu conopida. Mie-mi place conopida, sotul nu se omoara dupa ea, dar in general mananca orice, asa ca... Am pus conopida la fiert, am lasat-o doar vreo 7 minute dupa ce a dat in clocot, ca mai sta si la cuptor. Am frecat pulpele de iepure cu sare, lamaie si piper, fiindca e o carne mai dulce. Le-am lasat vreo 10 minute, timp in care am facut un sos din ulei, o feliuta de unt, boia de ardei iute, usturoi pisat si frecat cu o lingurita de ulei si ghimbir. Am tavalit bine bucatile de carne prin sos si le-am mai lasat vreo 10-15 minute. Le-am pus apoi in tava cu ulei,1 pahar maaaare de vin (trebuia rose, dar am pus rosu amestecat cu alb, ca doar suntem romani descurcareti), o felie de lamaie, vreo 3 catei de usturoi, o ceapa taiata jumatati si ceva zeama de la conopida fiarta, cat sa stea carnea bine in zeama. Am pus o folie de aluminiu peste tava, gaurita ici colo si la cuptor, cam 40 de minute. Nu prea sunt eu atenta la ceas. Prefer sa incerc ca sa vad daca e facuta sau nu. Cand e carnea moale, am scos-o, am pus conopida in zeama din tava, am pus carnea deasupra, nu i-am mai pus folia si am mai lasat-o aproape 30 de minute la cuptor sa se faca si conopida si sa se rumeneasca pulpele. Am servit-o cu muraturi (logic!) si cu un sos de smantana cu usturoi. Noua ne place mult sosul asta (merge si cu iaurt, daca sunteti la regim). Si uite-asa, iar am mancat ca porcisorii: cate o farfurie din aia mare cum vedeti in poza, care a venit dupa cate un castron de ciorba de perisoare. Dar la vreo 2 ore distanta a urmat cate o jumatate de ora de bicicleta, ca sa dam jos eventualele grasimi. E delicioasa din punctul meu de vedere carnea de iepure. E usoara, frageda si mai schimbi gustul de pui:)

Colinde minunate de la Cargo

Am fost colindata. Mai devreme ce-i drept, dar ce colinde... Ce-mi plac colindele si colindatorii! Ce-mi place sa primesc colindatori! Ma rog, aici am si o dorinta: sa cante frumos. Pe mine m-au colindat vineri, pe 11 decembrie, baietii de la Cargo. Pfff, va spun eu ca e irezistibil un concert Cargo. Au cantat in clubul Hush din Pitesti si am fost la concert si acum doi ani si anul trecut. Numai ca, de data asta, s-a nimerit in preajma Craciunului si ne-au si colindat. Asa a inceput concertul: cu cateva colinde de pe albumul lor de colinde. Apoi le-au cantat pe celelalte. Pe toate impreuna cu publicul. Ce sa mai spun eu despre Cargo... muzica lor spune totul. Nu au dezamagit nici de data aceasta, au cantat aproape 2 ore, cu o pauza de o jumatate de ora. Ma intrebam la un moment dat, cat sa reziste si vocea? Cat sa duca si coardele vocale, mai ales in fumul si caldura aceea? Uite ca se poate. Asta e muzica adevarata.

Am intrat in atmosfera de Craciun

Am inceput sa simt importanta sarbatorilor de iarna destul de tarziu. Asa mi se pare acum, privind in urma. Cred ca undeva cam dupa ce am terminat facultatea. Frumusetea, da. Pe aceea o simteam de copil, mai ales datorita lui "Mos Gerila" ca asa-i ziceam in acele vremuri. Asta era cel mai important. In rest, la tara noi nu prea mergeam iarna, pt ca drumul era foarte greu accesibil. Se mai deosebeau prin faptul ca ai mei stateau mai mult acasa, pt. ca aveau mai multe zile libere, stateam la mai multe cozi, pt. ca aduceau ceva mai multa marfa la alimentara, uneori aveam si portocale. A, da! Mai era bradul. Toata copilaria mea, am avut brad in casa de Craciun. Brad adevarat, nu molid. Brad pe care il tineam pana la Sf. Ion, pt.ca nu se scutura si pe care ai mei il procurau datorita relatiilor de pe la serviciu (lucrau la un institut de pomicultura). Ce mai era... curatenia generala. Asta ma dispera. Desi era si curatenia saptamanala din timpul anului, de Craciun si de Pasti se facea o curatenie, de ziceai ca e casa nelocuita de un an. Si cam asta era tot. Dupa revolutie si dupa ce m-am mai maturizat, chestie care la mine a intervenit ceva mai greu :) am inceput sa simt cu adevarat frumusetea si importanta sarbatorilor de Pasti si de Craciun. Lucrurile s-au schimbat din punct de vedere economic si mental, am inteles si semnificatia religioasa, despre care in vremea comunista n-aveam habar. Acum, pentru mine sarbatorile de iarna sunt de nerezistat. Le ador si oricat de multe probleme sa zicem ca as avea, toate palesc in fata acestor sarbatori. Oricate suparari ar fi, tot reusesc sa le uit si sa intru in atmosfea de sarbatoare si de Craciun. Nasterea Domnului e o mare bucurie. O bucurie pe care neaparat trebuie sa o traiesc impreuna cu familia. N-as putea concepe aceste sarbatori petrecute altfel decat cu familia: parinti, socri, frate, cumnata, nepoata, parintii cumnatei, schimbul de cadouri, bucuria revederii cu cei care vin mai de departe, casa impodobita, caldura sufleteasca, mancarea mmm... pt. ca fiecare vine cu specialitatea casei... va spun eu, e chiar irrrezistibil. Deocamdata ne pregatim. Noi am impodobit pomul si apartamentul, ca sa ne bucuram mai mult timp de atmosfera. Am trait bucuria impodobirii de 2 ori: acasa, cu sotul si la scoala cu copiii. Din pacate pozele de la scoala nu-s foarte reusite, dar se vede totusi bucuria pe care au simtit-o si ei, impodobindu-si clasa cu entuziasm. M-am bucurat pentru bucuria si copilaria lor. Are parti mai bune si parti mai proaste decat a noastra. Aceasta e una din partile bune.

Paris, mon amour

Paris... l'un de mes grands amours. Cum sa nu fie irezistibil? Stiam totul in teorie. Dupa 4 ani de facultate,cu prima specializare limba si literatura franceza, dupa multi alti ani de cultura si civilizatie franceza, stiam totul, dar nu vazusem nimic. M-am gandit in ce ordine sa pun pozele: ce mi-a placut cel mai mult? Nu merge. Mi-a placut totul. Dar, recunosc, cele mai mari emotii le-am avut in Pantheon si la Pere Lachaise. De fapt si acum, privind pozele, am simtit din nou acele emotii, la un nivel mai redus desigur, dar tot mi-au provocat un gol in stomac. Nu stiu cat de bine se vor vedea aici, dar voi afisa pozele pe care le-am facut la Pantheon, acolo unde se odihnesc, Voltaire, Emile Zola, Victor Hugo, Alexandre Dumas... Cum sa nu ma apuce emotiile stand in fata locurilor unde se odihnesc acesti mari titani? M-am simtit atat de mica in fata sicrielor, ca si cum as fi fost in fata lor. Si atat de onorata, in acelasi timp. M-am plimbat pe culoarele Pantheonului cateva ore, cautandu-i pe toti cei pe care ii stiam si ii simteam ca pe niste prieteni dragi. Sunt cei alaturi de care mi-am pierdut zile, dar mai mult nopti, sunt cei care m-au dus pe tarmuri si in vremuri de vis unde n-as fi ajuns fara ei. M-am odihnit apoi pe bancuta din fata monumentului funerar ridicat in memoria lui Antoine de Saint Exupery si a doua zi am mers la Pere Lachaise sa ii "vad" pe ceilalti. Si i-am gasit: Balzac, Proust, Nodier..., cativa romani celebri care se odihnesc in cel mai frumos si celebru cimitir din lume, George Enescu, Elvira Popescu, plus cativa dintre cantaretii care m-au incantat si ma incanta inca: Edith Piaff, Gilbert Becaud, Jim Morrison...
Ei, da. Asta m-a impresionat pe mine cel mai mult in Paris. A! Si atelierul lui Brancusi. Ceea ce nu inseamna ca Tour Eiffel, Arcul de Triumf, Champs Elysees, Louvre, jardins du Luxembourg, Sacre Coeur, Notre Dame, Dome des Invalides, La Villette, La Defense, Pompidou nu m-au lasat cu ochii atintiti si cu gura cascata. Dar despre ele, altadata. Acum sunt inca sub impresia puternica data de revederea pozelor de la Pantheon si Pere Lachaise. Si-mi vine sa ma apuc sa-i recitesc pe toti, pe toti... A, pentru o mai buna imagine, dati un clic pe poza.

Drumul copilariei mele

Nu mai trecusem de ceva timp pe dragul drum al copilariei mele. Nu-s o fire melancolica, dar am si eu sensibilitatile mele. Aceasta este una dintre ele: drumul copilariei mele. Drumul copilariei mele este drumul spre satul de munte al bunicilor din partea mamei. Un sat pierdut printre munti, un sat in care nici macar colectivizarea comunista n-a ajuns cu cizmele ei rusnace. Un sat in care nici curent electric nu ar fi fost daca una dintre cele 6 fete ale familiei Stefan (bunicii mei) nu s-ar fi casatorit cu un inginer de la Renel, sau cum se numea pe vremea aceea. Despre sat am sa vorbesc mai multe, atunci cand voi avea si poze. Acum am urmat doar drumul comun pana intr-un anumit punct. Un drum pe care n-am mai trecut de un an si ceva, dar pe care in copilarie treceam cel mai rar la doua saptamani, cu masina, cu autobuzul... stiam ce peisaj rasare dupa fiecare curba. Nu s-au schimbat prea mult lucrurile in zona aceea. Pe de o parte ma bucura. Inca e un drum putin circulat, casele, padurile, pasunile sunt cam aceleasi pe care le stiam. Inca mai vezi vara pe marginea drumului oameni in varsta care merg la coasa, sau femei cu basma in cap, un cos de nuiele pe brat si o furca pe umar, intorcandu-se seara de la stransul fanului. Pe vremuri fanul se vindea, sau il dadeau animalelor peste iarna. Acum nici gand de vandut si nici animale nu prea mai cresc oamenii de prin acele locuri. Dar au grija de pamanturile lor ca si inainte, cosesc, strang si cladesc frumos fanul, pentru ca asa trebuie. Rezultatul? Peisajele acelea miraculoase care te intampina dupa fiecare curba, fanetele cu iarba cosita, cu cate o claie de fan printre cei cativa copaci, scaldate fiecare parca intr-o alta lumina a soarelui. Pe drumul copilariei mele, vezi inca oamenii care te saluta de pe marginea drumului, desi habar n-au cine esti si poate ca nici nu te vad bine dincolo de parbrizul masinii. Batranei simpatici care iti fac cu mana si carora apuci sa le zambesti doar fiindca, in goana masinii si neasteptandu-te la un asemenea gest, nu mai apuci sa ridici mana sa le raspunzi la salut. Pe drumul asta rar vezi oameni stand la poarta ca prin satele de la campie. Nici banci nu prea au la porti, pentru ca nu exista aceasta "indeletnicire". Acolo tot timpul oamenii au ceva de facut, prin curte, prin casa sau pe la "pamant". Pe drumul copilariei mele n-au rasarit vile cu etaj si mie imi place asa. Aici "civilizatia" si "democratia" n-au ajuns, pentru ca oamenii din zona n-au nevoie de ele. Ei au fost intotdeauna liberi cu muntii, fanetele si pasunile lor pe care nic macar comunistii nu le-au vrut. Asta i-a salvat.