Copilarii

Am o nepoata, din partea fratelui, care mi-e tare draga. Are 11 ani si are blog: Povestile Ioanei

Pe care scrie. Ma gandeam la ce faceam eu la 11 ani. De scris, nu scriam decat temele. Citeam mult. Si ma jucam niste jocuri de care cred ca nepoata mea nici macar nu a auzit, dar sa le mai si joace: "Tara, tara, vrem ostasi!", "Castel", "Zaresc un print calare", "Ratele si Vanatorii", "Taranul e pe camp"... cel mai des jucam "Castel" in parcarea din spatele blocului. Si mai jucam carti in scara blocului: kems, macao... Eram multi copii si mai toti semanam: bine crescuti, cuminti, cum erau pe atunci copiii. Blocul in care stau acum are o parcare imensa. Singurul joc pe care il vad aici de 1 an si jumatate de cand m-am mutat, e cel de fotbal. Iar vocabularul pe care il aud cand trec printre ei ma face sa grabesc pasul. Daca as avea un copil nu l-as lasa sa iasa cu ei. Nu mai stiu copii sa se joace, au atat de multe altele de facut... Cred ca, desi am avut o copilarie cu multe lipsuri, am avut insa o copilarie mai frumoasa. Mai... copilarie. Imi place blogul nepoatei mele, fiindca e ca ea: cuminte, copilaresc si istet.

Drumul copilariei mele

Nu mai trecusem de ceva timp pe dragul drum al copilariei mele. Nu-s o fire melancolica, dar am si eu sensibilitatile mele. Aceasta este una dintre ele: drumul copilariei mele. Drumul copilariei mele este drumul spre satul de munte al bunicilor din partea mamei. Un sat pierdut printre munti, un sat in care nici macar colectivizarea comunista n-a ajuns cu cizmele ei rusnace. Un sat in care nici curent electric nu ar fi fost daca una dintre cele 6 fete ale familiei Stefan (bunicii mei) nu s-ar fi casatorit cu un inginer de la Renel, sau cum se numea pe vremea aceea. Despre sat am sa vorbesc mai multe, atunci cand voi avea si poze. Acum am urmat doar drumul comun pana intr-un anumit punct. Un drum pe care n-am mai trecut de un an si ceva, dar pe care in copilarie treceam cel mai rar la doua saptamani, cu masina, cu autobuzul... stiam ce peisaj rasare dupa fiecare curba. Nu s-au schimbat prea mult lucrurile in zona aceea. Pe de o parte ma bucura. Inca e un drum putin circulat, casele, padurile, pasunile sunt cam aceleasi pe care le stiam. Inca mai vezi vara pe marginea drumului oameni in varsta care merg la coasa, sau femei cu basma in cap, un cos de nuiele pe brat si o furca pe umar, intorcandu-se seara de la stransul fanului. Pe vremuri fanul se vindea, sau il dadeau animalelor peste iarna. Acum nici gand de vandut si nici animale nu prea mai cresc oamenii de prin acele locuri. Dar au grija de pamanturile lor ca si inainte, cosesc, strang si cladesc frumos fanul, pentru ca asa trebuie. Rezultatul? Peisajele acelea miraculoase care te intampina dupa fiecare curba, fanetele cu iarba cosita, cu cate o claie de fan printre cei cativa copaci, scaldate fiecare parca intr-o alta lumina a soarelui. Pe drumul copilariei mele, vezi inca oamenii care te saluta de pe marginea drumului, desi habar n-au cine esti si poate ca nici nu te vad bine dincolo de parbrizul masinii. Batranei simpatici care iti fac cu mana si carora apuci sa le zambesti doar fiindca, in goana masinii si neasteptandu-te la un asemenea gest, nu mai apuci sa ridici mana sa le raspunzi la salut. Pe drumul asta rar vezi oameni stand la poarta ca prin satele de la campie. Nici banci nu prea au la porti, pentru ca nu exista aceasta "indeletnicire". Acolo tot timpul oamenii au ceva de facut, prin curte, prin casa sau pe la "pamant". Pe drumul copilariei mele n-au rasarit vile cu etaj si mie imi place asa. Aici "civilizatia" si "democratia" n-au ajuns, pentru ca oamenii din zona n-au nevoie de ele. Ei au fost intotdeauna liberi cu muntii, fanetele si pasunile lor pe care nic macar comunistii nu le-au vrut. Asta i-a salvat.